Destinația?

Scriu asta din pustiul deșertului Sinai. Mă aflu pe scaunul de lângă șofer într-un Mitsubishi Galant din 1900. Tot ce am la mine este o sticlă de apă și două bacnote de un dolar, împachetate undeva în buzunar. Șoferul și ceilalți 5 colegi de drum înghesuiți pe bancheta din spate sunt cu toții beduini aparținând locurilor acestea.

Se urlă din spatele mașinii. Sunt tineri care îmi oferă pentru “1 dolar, doar 1 dolar” eșarfe, magneți, inele de nichel sau tot felul de nimicuri de care ei se folosesc să își câștige banii. În afara celor câteva suflete de care sunt înconjurată, și cu care, apropo, mă simt extrem de puțin în siguranță; tot ce văd de jur împrejur este nisip ars de soare, stânci roșiatice și pâlcuri de buruieni pe alocuri, pe care, într-un limbaj mai puțin tensionant mi-aș permite să le numesc maquis/garriga. Cerul, de un albastru perfect, exact ca acela din desenele cu peisaje făcute de copii, nu îmi oferă niciun semn despre ce ar putea să se întâmple cu viața mea.

Privesc pierdută prin parbrizul mașinii, în timp ce prin minte îmi străbat gânduri și gânduri.

Sunt singură!!!

Îmi vine să urlu, să pun mâna pe volan și să conduc mașina asta prăfuită până când ajung acasă, acolo unde îmi țin sufletul, la oamenii mei. Sau măcar… să deschid pur și simplu ușa din mers și să sar.

Dar stau acolo, fără să scot un sunet, cu privirea în gol. Ce ar zice ai mei dacă nu aș mai apărea?
Mă gândesc la tata, căruia probabil îi vor curge șiroaie de lacrimi fără să știe să scoată o singură vorbă, pentru că nu ar putea înțelege cum și de ce.
Apoi.. ar fi mama. Mama care, mult după ce va cunoaște lipsa mea, își va petrece toate zilele vieții ei căutându-mi ochii prin orice mulțime.
Sau prietenii mei care mă iubesc cu adevărat.. mă gândesc la cum se va desprinde o parte din ei în mod nejustificat și nu vor știi unde să meargă să umple acel loc.

Mă gândesc și la cum mi-aș dori să-mi cer iertare. Nu știu cât de credibil este, dar gândul că sunt aici, în pustietate, cu șansa de a nu mai vedea vreodată persoanele a căror părți le port la rândul meu, cu mine, mă înfioară. Acum că nu dețin destulă putere asupra situației în care mă aflu, tot ce îmi doresc este iertare.
Iertare fiindcă nu am reușit să iubesc cu tot sufletul atunci când am fost acolo, la o atingere. Iertare că mi-am sincronizat, poate, prea timid bătăile inimii cu ale acelora dispuși să o facă fără ezitare..

Îmi mai doresc și răbdare. Singură, aici, cu ochii înspre cer, îmbrățișez un sentiment rar, ce nu mi-a mai fost dat să îl simt la o asemenea intensitate până acum. Cred într-un Dumnezeu al meu care mă privește în momentul ăsta și care cu siguranță știe ce are să mi se întâmple. Acest gând întăritor, cum că am cu mine o forță superioară din care să îmi încarc puterea, e probabil singura reconfortare în momentul de față.

Apropo, niciodată nu am înțeles citatele feministe care afirmă cu un nerușinat exces de zel că nu au nevoie de nimeni pentru a-și construi fericirea. După mine, cam asta înseamnă să visezi c*cat.

…căci am atâta nevoie de oameni! Mă încarc din oameni cu tot ceea ce înseamnă ei: pozitiv cât și negativ. Până și din beduinii ăștia ce îi am lângă mine îmi trag o energie (ciudată, ce-i drept) și mai că nu i-aș și îmbrățișa dacă nu aș fi atât de bulversată de tot ce mi se întâmplă. Călătoresc mai bine de o oră cu mașina fără să scot o vorbă. Oftez adânc atunci când trec de la un gând la altul și închid ochii pentru câteva secunde.

-How old are you? mă întreabă beduinul care conduce, pentru a rupe tăcerea, bănuiesc
-I’ve just turned 20. But you?

El are 37, nu are copii sau soție. Își are originile în România, lucru ce mă face să zâmbesc puțin pe interior. Cunoaște araba, engleza, franceza și rusa, iar asta datorită celor pe care îi racolează, exact ca și pe mine, de pe drumurile nisipoase ale deșertului. Își câștigă existența din transport, construcții și ghidat turiști. Nu a vizitat niciodată un alt loc decât acesta, unde s-a și născut. Asta îmi rupe sufletul. Îmi zâmbește și știu că e un zâmbet sincer.
Călătorim încă o jumătate de oră bună în care, povestind cu acest om și descoperind atâtea lipsuri care mie uneia mi se păreau a fi vitale înainte, ajung să primesc poate una dintre cele mai grele lecții de viață.

Supraviețuiesc, bineînțeles. Cumva știam c-o să ajung să public povestea asta, pentru că, pe lângă credința pe care o am în această forță superioară și puterii cu care reușesc să mă încarc din ea, mai rămâne această credință pe care îmi place să o am în umanitate. Sunt… în egală măsură uimită și speriată de puterea omului de a face bine.

Ajung la Marea Roșie și mă îmbarc pe vapor. Întind, cu recunoștința că am ajuns teafără, cei doi dolari rămași și le doresc din tot sufletul numai bine. Șoferul, pe nume Ameer, îmi refuză banii:

-You have a beautiful soul, mademoiselle!

Dar cine nu-l are?
Acum, mai mult decât oricând, cred în binele din sufletul fiecăruia. Am cultivat răbdarea și blândețea de care aveam nevoie. Poate că nu-s destul de înțeleaptă și poate că niciodată nu voi fi, însă, acum, cel puțin, există un lucru de care nu mă mai indoiesc: umanitatea.