Mi-e greu sa nu vorbesc despre Moise Nicoară când de atât de multe ori de la absolvire m-am lovit, inevitabil, de acele “AHA”-uri.

Aha, căci nu erau atât materiile în sine, sume de informații care în proporții mari se uită; cât felul diferit prin care creierul ajunge să-și dezvolte șabloane de gândire de a căror aplicabilitate să se poată ajuta mai apoi.

Am învățat mai târziu despre tipurile de personalitate și despre al meu, inclusiv. Aşa am înțeles că, în ceea ce mă privește, rezultatul final -destinația-, prea puțin contează în fața călătoriei în sine și a oamenilor alături de care mă pornesc la drum.

Aha, deci nu era atât biologia, franceza sau educația antreprenorială, cât pasiunea și sentimentul reconfortant pe care acești profesori au reușit să mi-l transmită prin felul lor de a fi.

Pe holurile acestui liceu nu doar ca am absolvit. Pot spune că m-am (și) absolvit, gradual, de frica de a fi judecat. E amuzant cum fricile își pun amprente pregnante pe amintirile noastre: eram clasa a 9-a și ocoleam jumătate de clădire de Moise numai să nu trec prin fața celor de a 12-a, care râdeau și făceau glume pe baza fetelor cu puțin mai multă personalitate decât ar fi văzut ei normal. Apoi am înțeles, puțin câte puțin, că nu era (și nu este) despre mine, era despre ei. Pe final de liceu colindam clădirea pe toate laturile ei cu extrem de mult drag, nu cu frică.

Aici am râs și am plâns de zeci de ori și de fiecare dată era altfel. Am adunat experiențe care prea puțin pot fi transpuse în cuvinte, le port cu mine la nivel senzorial.

E mirosul acela de renovare cu care am trăit aproape trei ani din patru, e câte un porumbel pierdut pe scările principale, e acel agent de pază care îți cunoaște numele complet, al tău și al altor sute de elevi; e acea dimineață rece în parcarea din apropierea liceului, înconjurată de oameni calzi alături de care am construit- cu unii mai mult, cu alții prea puțin.

Când vă văd pe voi, pe toți cei care ați fost acolo și ați făcut ca Moise Nicoară să existe: elevi, profesori, angajați, un zâmbet tâmp se iscă înăuntrul meu.

Advertisements

Sunt nebună după ceilalți

     Mă alimentează nebunia din oameni. Iubesc să observ acea energie dansantă dinăuntrul lor. Pretutindeni. Un dat peste cap, o strângere fermă de fund, un urlet din toți -cei doi- plămâni, glume nelalocul lor, râsete din adâncul sufletului.
     Conduceam astăzi prin Arad și era mai aglomerat decât deobicei. Toate mașinile veneau de undeva și se îndreptau undeva cu un anume “scop” stabilit la convenție, o dată de fusul orar, altă dată de șoferul X și… soția lui, care tocmai îl sunase să se grăbească că altfel întârzie la concertul de colinde. Toate convenții. Între doi, trei, trei mii, șapte miliarde de oameni.
     Am râs.  Îi vedeam pe șoferi la volan și chiar m-a bufnit un râs -micuț- când mi-a venit în minte chestia asta: toți fugim de ici colo prin lumea asta, bezmetici deseori, facem pentru că așa “trebuie” -ceea ce nu e neapărat un comportament anormal pentru societatea în care trăim-, iar în goana după acel “trebuie”, uităm de noi. Și să avem răbdare- o unealtă absolut utilă fiecăruia dintre noi, dar pe care, deși ne stă la dispoziție (și nu se grăbește), ne vine tot mai greu să o folosim.
     Pentru mine, cel puțin, e o adevărată provocare să rămân calmă și răbdătoare pentru mult timp. Pare că răbdarea îți oferă din toate: înțelepciune în luarea deciziilor, relații calitative pe termen lung, atingerea unor obiective înalte, disciplină, modestie. Mi-am trecut pe lista de obiective 2018 “răbdare, mult mai multă răbdare”- cu mine, cu cei dragi, cu cei mai puțin dragi, cu toți de care mă înconjor. A-i vedea pe cei din jurul meu plini de viață, de iubire, de sclipire în ochi, e una dintre cele mai mari satisfacții personale. Sunt nebună după ceilalți, dar nu înainte de a fi nebună după mine. Fără (cantitatea potrivită) de self-love, nimic din ce aș încerca să fac pentru cei dragi nu ar fi îndeajuns de real.
     Încurajez pe oricine să își treacă planurile, visurile, obiectivele, gândurile pentru anul următor pe foaie. Poate nici o revizie a anului curent n-ar fi o idee rea. Puse în balanță, analizate cu pixul pe hârtie, lăsate să prindă formă. Pe lângă faptul că ne eliberează de greutățile peste care am trecut sau credem că am trecut; statistic vorbind, rata de reușită în atingerea obiectivelor e considerabil mai mare în cazul celor care s-au așezat la masă cu ei înșiși și s-au abordat cu sinceritate, punând idei și idei și idei pe foaie; față de cei care se simțeau fericiți dacă știau în linii mari direcțiile în care să meargă, fără pix și hârtie.
Și… cu răbdare!
An nou așa cum vă e bine!
Imagine similară

Despre mine și… 

Alfredo. Mă rog, eu insist să nu-i dau neapărat un nume. El îi spune Alfredo, așa, doar pentru că-i sună bine.

E vorba despre bonsaiul cumpărat de mine pentru mine prin octombrie, dintr-un supermarket, așezat pe aceeași bandă rulantă cu iaurtul grecesc și bananele. 

Mă entuziasma de ceva vreme gândul de a cumpăra un bonsai, tocmai pentru acea doză de responsabilizare venită odată cu îngrijirea lui. 

În prima zi când l-am dus acasă am stat câteva ore pe laptop citind despre întreținerea și creșterea unui bonsai de tipul lui Alfredo. A doua zi, l-am udat puțin, de frică nici să nu îl inund, dar nici să îl las să moară de sete. Apoi încă câteva zile la fel. L-am pus într-un loc parțial însorit dar cu temperaturi normale. Din timp în timp îi făceam dușuri scurte. (Mai exact îi stropeam frunzele cu apă semi-caldă).

Ăsta era basicul de îngrijire și facilitare pe care i-l puteam oferi. Bonsaiul este un copacel în miniatură care se comportă exact ca unul mare. In funcție de tip, el are forme diferite. Alfredo va lua la maturitate o formă ușor aplatizată, orientată pe orizontală. Asta dacă te asiguri să îi modelezi crenguțele pe măsură ce cresc și să le tai cu foarfecă specială – lucru pe care eu nu l-am făcut. (Mai multe informații despre îngrijirea bonsaiului: http://growabonsai.com). 

Din comoditate, din lipsă de timp sau din ignoranță, nu știu, am încercat să îi modelez crengile ajutându-mă de propria lor elasticitate, fără să le înfășor cu sârmă. Așa am reușit să rup o creangă destul de solidă. Bravo! M-a plesnit un sentiment ciudat, neplăcut și m-am gândit la motivul pentru care îmi cumpărasem acel bonsai, cu ce așteptări am pornit, care e situația actuală și de ce aleg să nu ofer maximul de potențial pe care îl am de oferit, chiar și atunci când vorbim despre îngrijirea unei plante.

Au trecut două săptămâni de când aveam un plus de oxigen în cameră și… întinsă în pat, citeam încet, lent, “Un pământ nou”, a lui Eckhart Tolle (o recomand tare, m-a ajutat mult să văd anumite lucruri mai clar și să pot să aleg cum vreau să trăiesc). 

Și pe măsură ce eram impresionată de informațiile descoperite și mă bucuram de aplicarea lor practică tot mai naturală, am început să mă opresc mai des, atunci când trec prin dreptul lui Alfredo. Să-l văd cum mai e. Nu vă imaginați că vorbesc cu el ca și cu un bebeluș. Nici măcar nu prea vorbesc, îi pun muzică, verific dacă îi e umed pământul, dacă are frunze pe cale să cadă sau altele care cresc. 

E genuine ce se întâmplă: l-am luat din dorința de responsabilizare și creare a unei discipline zilnice și acum, c-am dobândit cel puțin obiceiul de a-l uda zilnic, nu mai e vorba de sacrificiu, lipsă de motivație, lene. E așa cum e, e o activitate care mă duce zi de zi mai aproape de obiectivele pe care mi le propun, iar între timp… mă și bucur de proces.

Tot citind “Un pământ nou” am început să fac și yoga: acasă, de pe internet, YouTube + alte zeci de site-uri de unde am citit informații de bază înainte de a începe. Am luat un program de 30 de zile de yoga-for-beginners (Yoga with Adriene- YouTube) și am rămas impresionată de cât de mult îmi crescuse elasticitatea în doar câteva zile. (Am făcut 8 ani de balet în trecut, nu pot spune că e total nou pentru mine să îmi întind corpul și să mă bucur de mișcare, dar și elasticitatea se pierde destul de ușor dacă nu o lucrezi). Crescuse, deci, elasticitatea și… starea de bine general. Incredibil de mult! 

Așa mi-am creat și o a doua rutină în drumul ăsta spre auto-disciplinare. Pe lângă faptul că mă relaxează fizic și mă face mai conștientă de fiecare parte a corpului, îmi oferă un calm și o liniște interioară atât de bine-venite între activitățile alerte de zi cu zi! 

Și acum, ce fac aceste discipline cu noi, de orice fel ar fi ele? O schimbare pe care eu am sesizat-o pe parcurs e mai marea ușurință de a mă ridica dimineața devreme din pat și a-mi începe ziua. O dată se datorează faptului că încerc cât pot să îmi includ în program pe de o parte activități care să îmi crească cunoștințele (în varii domenii: conferințe, seminarii, traininguri, workshopuri) și pe altă parte activități care să îmi bucure sufletul (muzică, pictură, modelare ceramică, puzzle, desen, dans contemporan, parașutism, teatru, blog). Dar asta nu e mereu 100% motivație. Poate nici 70% nu e. Dar când 30-40% din motivație lipsește, e disciplina formată treptat care intervine, alături de conștientizarea permanentă a relației trup-minte.

Cât despre yoga, un prim obiectiv pentru anul ce vine e să studiez mai mult atât teoretic cât și practic și să revin cu câteva idei de care sunt convinsă că ar fi măcar o mână de oameni interesați și entuziasmați ( I already am!).

Cam asta despre mine și… Alfredo, yoga, disciplină, trezire, vise plăcute, etc, etc. Haha, așa o mai iau eu pe ulei. 

Spotted: Alfredo & Gimmy (cea mai cozy mașină de drum lung și scurt) on our way home. (Arad)

P.S.: revin pe Instagram cu poze cu Alfredo după ce îi înfășor crenguțele în sârmă și încep să le modelez! (Sounds a bit creepy… cred) 

Saluty

SINCE I WOKE UP

-yet still a bit sleepy

 

They call it falling in love!

Like I’m a parachutist

Free falling in the depth of the Earth

and scratching sky’s edge

In between.

 

Like kids choose to throw themselves

In the biggest puddle

While being in a journey

-all alone…

 

Love’s not falling in love.

 

Cause love stays with no expectations

It’s the sparkle in the eyes of a dog

you call yours,

When coming back home after a — day

with a tired, defeatist attitude

And all you get back

Is that pure, sincere look

That dog has to offer.

 

Love’s not falling in love.

 

‘Cause falling implies your butt

or your head,

simply your heart,

Hitting against another surface

…and who wants to be hurt?

 

Falling, as its name implies,

means you did not get from the other

enough attention to stand up

Or that you have to hang your heaviness

on other’s shoulders

In order

not to collapse.

 

Love is not falling in love

but rather growing in it.

 

Imagine you get off the ground

No more than 2 inches,

And start to explore

The multitude of possibilities

You are allowed

and encouraged by the other to.

 

Love’s standing passive in front of him,

like you lose your identity

and simply listen on how the story goes

by being one with the storyteller.

 

The sleepy ones say

it’s about being empathetic

but love…

Love’s empathy in action

during the enjoyable process

of the adventure

 

 

23805784_1590431157669273_269933375_n

 

06/09/anul ăsta

De curând am întâlnit un om. Stătea confuz într-un colț de cameră în timp ce toți ceilalți erau prinși în conversațiile lor. Ne-am lovit întâmplător unul de altul în timp ce căutam la rândul meu, pierdută, un tirbușon. Ne-am lovit în tăcere. Ne-am privit o secundă. Două. Trei secunde, nu mai mult. Ne-am întors, iar, fiecare la ale lui.

În ieșirile cu mulți oameni socializez prin glume și dans, încât ceilalți să râdă: Dacă glumele nu sunt destul de bune, râdeți de cum dansez! Dacă nu dansez destul de haios, o să râd eu de asta. Iar voi, ceilalți, de râsul meu. Vă rog!

Douăzeci de oameni se adunaseră seara trecută undeva. De ce? De oameni. C-așa-s ei. Așa funcționează: Prima dată stai cu ceilalți ca să le prinzi vibe-ul. A doua oară începi să găsești subiecte comune pe seama cărora ar merge parcă făcut și niște haz -tot ce-i prea serios plictisește… nu te vezi cu alți oameni să te plictisești… nu vrei să te plictisești-. A treia oară preiei involuntar din limbajul pe care ei îl folosesc. A patra, a cincea și chiar a șasea oară știi cu care dintre ei să vorbești despre chestiuni serioase de viață și cu care să comentezi ultimul film văzut. Toți sunt acolo și toți te ascultă… atâta timp cât știi cu care să vorbești. Cum cu care? Cu cel care nu are nimic mai bun de făcut.

Ieri seară, toți cei douăzeci de oameni de care eram înconjurată păreau să aibă ceva de făcut. Aproape toți… căci mai era și omul ăsta ce privea pierdut și care-mi părea (puțin de tot) cunoscut. Și nu știam de unde să-l apuc și ce subiect să abordez, așa că doar priveam printr-o fereastră la el, ca într-o poză tremurată și defocusată și sesizam cum îmi accelerează inima.  Și atunci mi-a sărit în față… chestia asta: noi tocmai aveam un subiect în comun, un subiect mare și apăsător pe care mai nimeni din ceilalți nouăsprezece oameni prezenți nu ar fi îndrăznit să îl deschidă.

Apoi cineva ne-a întrerupt subit conversația: Ai un foc?

Îi răspund simplu, zâmbind: Sigur. Apoi pune-l, te rog, pe masă. Lângă celelalte patru.

Întorc privirea la omul meu- cel care stătea dincolo de geam. În momentul în care ochii ni se reîntâlnesc, vom putem relua subiectul în care abia ne aruncaserăm. Însă omul nu mai e unde l-am lăsat. Să mă ridic să-l caut ar fi prea dintr-o dată și deși o bună bucată din mine strigă spontaneitate, am rămas acolo aprinzându-mi o țigară.

-Ai un foc? întreb aceeași persoană care ne-a întrerupt cu puțin înainte.

-Pe masă. “Lângă celelalte patru.”

Iau bricheta cu un zâmbet jucăuș pe față și cumva, printr-o mișcare legănată, mă ridic de pe locul meu. În același timp, trei oameni din jur se opresc din conversațiile lor despre cum le-a pus Dumnezeu mâna în cap la ultima petrecere și se uită la mine de parcă aș fi beată. Apoi râd și ei încet în gulerele vestelor. Râd și eu, de beată ce sunt și îmi arunc privirea după om.

Îl văd în bucătărie, cu mâna pe tirbușon. Intru țintindu-i privirea. Își ridică ochii la mine. Bun. Bine. Din nou: ne reconectăm. E blând, e tăcut, e simpatic, e nostim. Îmi place, îmi place tot mai mult și simt că-l cunosc tot mai bine. Caut sticla de vin pe care am adus-o cadou, îi fac semn să ia tirbușonul și cheile. Plecăm de acolo la mine.

Nu mai bem vinul. “Îl ținem cadou pentru data viitoare”, zic. Pentru tirbușon găsesc un loc în bar și pentru om în pat, lângă mine. Adormim rapid, în tăcere, poate neașteptat pentru ce au înțeles ceilalți.  Ne trezim în picioarele goale. Devreme. Tot în tăcere, deși simt că azi știu mai multe față de ieri. Ne ridicăm în fund pe marginea patului, unde îl las să-mi mângâie fața. Să-mi șteargă lacrima. Să-mi traseze cu degetul un zâmbet acolo de unde ar trebui să izbucnească câte un chicot la fiecare trei minute pe ceas. Mă duce în fața oglinzii și-mi arată ce sunt, ce mult, mare și complex tumult sunt.

“Suntem creaturi ale obiceiurior- bune și rele” zice. Obișnuim să umplem tăcerea, în loc să o ascultăm. Să nu reacționăm decât atunci când doare. Nu-i deloc bine. Nu-i deloc rău. Suntem creaturi ale obiceiurilor.

Așa că m-am dat de două ori cu capul de cer și azi nu am mai luat medicamentele. Azi n-am luat telefonul în mână. Azi n-am luat mită la cuvinte. Azi n-am certat stânga că nu-i dreaptă. Azi n-am vorbit, dar am ascultat și pe cât de puțin sunt capabilă, am încercat să înțeleg mai mult omul. –din mine

P.S.: Nu mai întrerupe, te rog, chiar și atunci când vezi că vorbesc cu o fereastră.

Imagini pentru it's been lovely but i have to scream now

 

 

 

Din mașinuţă, cu viteză

Știam că există, dar niciodată nu l-am simțit așa. Nu știu exact cum să îl descriu, cei mai mulți l-ar numi fericire, dar mă tem că pentru mine înseamnă mai mult decât atât. E un moment, o fracțiune de secundă care se repetă relativ des în capul meu, atunci când simt că am alături absolut tot ce îmi doresc.

Iubesc când reacționez pe moment la intensitatea sentimentului, dar iubesc și mai tare când îmi dau seama de el din neant, în timp ce îmi flutur părul peste umărul drept și în spatele meu dansează cea mai bună prietenă, sau când împart berea cu sufletul meu pereche, întinzându-i-o cu un zâmbet până la urechi, sau atunci când am două apeluri pierdute de la mama, în care cel mai probabil voia să îmi spună noapte bună.

Toate astea… împreună, fac parte dintr-un sentiment impermeabil, dar sigur, sigur de experimentat. 

Și-i dau frâu liber!

Am tot timpul din lume

Locuiesc într-un apartament cu un dormitor, o sufragerie cu bucătărie și două balcoane; unul în continuarea celuilalt.

În dormitor… mă trezesc de la lumina de afară. Când e înnorat, dorm fie până iese iar soarele, fie până începe să plouă. Atunci când plouă, bătăile mărunte din geam mă ridică în picioare.

Deschid larg ușile care dau în balcon și sar înapoi în pat. Las aerul să pătrundă prin lenjeriile albe, până se răcoresc. Le întorc cu partea rece înspre mine și dau voie pleoapelor încă adormite să se închidă.

Lângă pat, pe noptieră, țin o carte și un ceas vechi care ticăie încet. Deschid cartea și citesc trei pagini. Îmi pun o bucată de ciocolată cu lapte pe limbă și o las să se topească.

În bucătărie… primul lucru la care dau buzna e blenderul. Pun lapte, jumătate de banană, un pumn de nuci caju și o lingură de unt de arahide. Îi dau drumul și mă plimb prin apartament căutându-mi papucii de casă. Îmbrac halatul pufos și-mi torn băutura într-un borcan. Beau cu paiul. Am paie roz, albastre și verzi și… de fiecare dată mi-e greu să aleg.

Dimineața ascult muzică raggae în timp ce îmi aprind țigara, pe balcon. Aștept să treacă avionul de la ora 10:10 pe deasupra și mă retrag la somn.

Dorm. Visez. Sunt tânără și plină de energie. Am o viață încărcată și oameni greu de mulțumit în jur. Mă trezesc, fug la birou, beau cafea, îmi termin treaba, merg în parc să scriu. Nu apuc să scriu, întâlnesc colegi de facultate și mergem să stăm în hamace. Seara se lasă cu dans. Ajung acasă cu papucii în mână și sănătatea mentală călcată în picioare. Nu adorm pentru că nu pot.

Și mă opresc din visat, fiindcă ticăitul încet al ceasului devine exact ca un pahar de apă pe care îl ții în mână prea mult timp: dureros.

Cobor din pat și intru în baie. Mă prind cu ambele mâini de chiuvetă și îmi privesc reflexia în oglindă. Am cearcăne și sunt nedormită. Azi noapte am dansat prea mult. Îmi piaptăn părul și intru la duș. Torn gelul de duș pe burete și-mi masez fără discriminare întreg corpul. Deseori mă plictisesc de apă și ies fără să mă usuc, pe un covoraș din fața oglinzii. Îmi piaptăn genele, îmi pun părul într-un prosop, sar în pat.

După-amiezile mi le petrec învățând. Învăț că dacă omiți să uzi plantele pentru destul de mult timp, mor. Sau că atunci când soarele apune târziu, apusul e mult mai cald. Sau că nu trebuie să mai eviți mirosul de prăjeli în apartament, atunci când lași ușa la bucătărie deschisă, cea care dă în balcon, chiar lângă apartamentul vecinilor. Sau, simplu, învăț pentru facultate. De fapt, asta mi se întâmplă cel mai des atunci când visez, la prânz.

Seara îmi place să privesc consistența uleioasă a vinului de Porto, în pahar. Miros mentă din ghiveciul de afară și simt că m-aș arunca în hamac, chiar acolo. Ultima dată am adormit peste noapte și mi-am pierdut mințile. Au căzut fără să-mi dau seama… Noroc cu vecinii, de la care m-am trezit o săptămână mai târziu cu un bilet în poștă: “V-ați pierdut mințile. Sunt la noi. Puteți veni oricând să le luați. Alex, vecinul de la etajul de sub.”

Fiindcă îmi place să cred că învăț din greșeli, le comit în nenumărate rânduri, să-mi dau seama dacă chiar sunt greșeli sau pur și simplu mă întrec eu în prea multă subiectivitate. Treaba cu hamacul cred sincer că mi se șterge de fiecare dată din memorie, atunci când mă rostogolesc în neștire la vecini. O comit mereu ca și cum ar fi prima oară.

Noaptea mă întind în pat, de unde văd stelele. 200 de stele văd. Țin pe rând câte un ochi închis ca să citesc mai bine constelațiile. Îmi trimit singură mesaje și mi le imaginez scrise pe cer. Țin pe rând câte un ochi închis, până ce, din senin, sunt doi. Adorm și mă trezesc patru ore mai târziu, zâmbind.

Mai am încă opt ore de somn! Sunt epuizată și cred că merit să dorm mult. Duc o viață aglomerată și plină de stres. Îmi lipsesc zilele în care eram bosumflată de dimineața până seara de la prea multă plictiseală.

Sunt o femeie ocupată, ironică și cu o doză decentă de sictir. Îmi număr orele de somn și… CRED că am tot timpul din lume!

Destinația?

Scriu asta din pustiul deșertului Sinai. Mă aflu pe scaunul de lângă șofer într-un Mitsubishi Galant din 1900. Tot ce am la mine este o sticlă de apă și două bacnote de un dolar, împachetate undeva în buzunar. Șoferul și ceilalți 5 colegi de drum înghesuiți pe bancheta din spate sunt cu toții beduini aparținând locurilor acestea.

Se urlă din spatele mașinii. Sunt tineri care îmi oferă pentru “1 dolar, doar 1 dolar” eșarfe, magneți, inele de nichel sau tot felul de nimicuri de care ei se folosesc să își câștige banii. În afara celor câteva suflete de care sunt înconjurată, și cu care, apropo, mă simt extrem de puțin în siguranță; tot ce văd de jur împrejur este nisip ars de soare, stânci roșiatice și pâlcuri de buruieni pe alocuri, pe care, într-un limbaj mai puțin tensionant mi-aș permite să le numesc maquis/garriga. Cerul, de un albastru perfect, exact ca acela din desenele cu peisaje făcute de copii, nu îmi oferă niciun semn despre ce ar putea să se întâmple cu viața mea.

Privesc pierdută prin parbrizul mașinii, în timp ce prin minte îmi străbat gânduri și gânduri.

Sunt singură!!!

Îmi vine să urlu, să pun mâna pe volan și să conduc mașina asta prăfuită până când ajung acasă, acolo unde îmi țin sufletul, la oamenii mei. Sau măcar… să deschid pur și simplu ușa din mers și să sar.

Dar stau acolo, fără să scot un sunet, cu privirea în gol. Ce ar zice ai mei dacă nu aș mai apărea?
Mă gândesc la tata, căruia probabil îi vor curge șiroaie de lacrimi fără să știe să scoată o singură vorbă, pentru că nu ar putea înțelege cum și de ce.
Apoi.. ar fi mama. Mama care, mult după ce va cunoaște lipsa mea, își va petrece toate zilele vieții ei căutându-mi ochii prin orice mulțime.
Sau prietenii mei care mă iubesc cu adevărat.. mă gândesc la cum se va desprinde o parte din ei în mod nejustificat și nu vor știi unde să meargă să umple acel loc.

Mă gândesc și la cum mi-aș dori să-mi cer iertare. Nu știu cât de credibil este, dar gândul că sunt aici, în pustietate, cu șansa de a nu mai vedea vreodată persoanele a căror părți le port la rândul meu, cu mine, mă înfioară. Acum că nu dețin destulă putere asupra situației în care mă aflu, tot ce îmi doresc este iertare.
Iertare fiindcă nu am reușit să iubesc cu tot sufletul atunci când am fost acolo, la o atingere. Iertare că mi-am sincronizat, poate, prea timid bătăile inimii cu ale acelora dispuși să o facă fără ezitare..

Îmi mai doresc și răbdare. Singură, aici, cu ochii înspre cer, îmbrățișez un sentiment rar, ce nu mi-a mai fost dat să îl simt la o asemenea intensitate până acum. Cred într-un Dumnezeu al meu care mă privește în momentul ăsta și care cu siguranță știe ce are să mi se întâmple. Acest gând întăritor, cum că am cu mine o forță superioară din care să îmi încarc puterea, e probabil singura reconfortare în momentul de față.

Apropo, niciodată nu am înțeles citatele feministe care afirmă cu un nerușinat exces de zel că nu au nevoie de nimeni pentru a-și construi fericirea. După mine, cam asta înseamnă să visezi c*cat.

…căci am atâta nevoie de oameni! Mă încarc din oameni cu tot ceea ce înseamnă ei: pozitiv cât și negativ. Până și din beduinii ăștia ce îi am lângă mine îmi trag o energie (ciudată, ce-i drept) și mai că nu i-aș și îmbrățișa dacă nu aș fi atât de bulversată de tot ce mi se întâmplă. Călătoresc mai bine de o oră cu mașina fără să scot o vorbă. Oftez adânc atunci când trec de la un gând la altul și închid ochii pentru câteva secunde.

-How old are you? mă întreabă beduinul care conduce, pentru a rupe tăcerea, bănuiesc
-I’ve just turned 20. But you?

El are 37, nu are copii sau soție. Își are originile în România, lucru ce mă face să zâmbesc puțin pe interior. Cunoaște araba, engleza, franceza și rusa, iar asta datorită celor pe care îi racolează, exact ca și pe mine, de pe drumurile nisipoase ale deșertului. Își câștigă existența din transport, construcții și ghidat turiști. Nu a vizitat niciodată un alt loc decât acesta, unde s-a și născut. Asta îmi rupe sufletul. Îmi zâmbește și știu că e un zâmbet sincer.
Călătorim încă o jumătate de oră bună în care, povestind cu acest om și descoperind atâtea lipsuri care mie uneia mi se păreau a fi vitale înainte, ajung să primesc poate una dintre cele mai grele lecții de viață.

Supraviețuiesc, bineînțeles. Cumva știam c-o să ajung să public povestea asta, pentru că, pe lângă credința pe care o am în această forță superioară și puterii cu care reușesc să mă încarc din ea, mai rămâne această credință pe care îmi place să o am în umanitate. Sunt… în egală măsură uimită și speriată de puterea omului de a face bine.

Ajung la Marea Roșie și mă îmbarc pe vapor. Întind, cu recunoștința că am ajuns teafără, cei doi dolari rămași și le doresc din tot sufletul numai bine. Șoferul, pe nume Ameer, îmi refuză banii:

-You have a beautiful soul, mademoiselle!

Dar cine nu-l are?
Acum, mai mult decât oricând, cred în binele din sufletul fiecăruia. Am cultivat răbdarea și blândețea de care aveam nevoie. Poate că nu-s destul de înțeleaptă și poate că niciodată nu voi fi, însă, acum, cel puțin, există un lucru de care nu mă mai indoiesc: umanitatea.

O lună sau oricât e nevoie

Cred că sunt o lună.

Uneori… chiar mă simt ca o lună.

Dar nu una plină, 

O lună goală și rece.

Și ce dacă e rece?

Asta înseamnă că a fost cândva caldă.

Dacă a fost caldă sigur că mi-aș imagina-o și-n această ipostază

Cum stă acolo sus și nu găsește mai nimic de spus…

Inițial aveam impresia că tace

fiindcă e prea caldă.

Apoi mi-a convenit mai mult să cred că-i…

Ei bine,

mută.

Uneori… cred că sunt o lună mută.

Sau poate nu chiar o lună,

Poate o săptămână sau depinde cât de aproape stai de mine.

Cu cât te îndepărtezi 

Devin o lună mai mică 

Care pare mare pentru cineva de pe cealaltă parte a Pământului.

Știai că pe cât ești mai aproape de mine
Ești, de fapt, tot mai departe?

Straniu, nici eu nu am crezut

Până nu mi-am împachetat lucrurile și am plecat.

Acum chiar sunt mai aproape de tine,

Pentru că acum te văd și înțeleg mai bine.

De aici, de pe cealaltă parte a Pământului,

Nu pot decât să-ți mulțumesc fiindcă sunt liberă.

There’s too much fire burning

Your silence is a song.

Your silence is a love letter I will never read.

Your silence is the sweetness of a sitar

learning the language of the rain

and I am drenched in you.

Your silence is a god I now believe in.

The urn of a throat where I’ve left my ashes.

Your spine, a candle-lit memorial 

through a think forest of veins.

I am lost in you.

I like to lay beneath the sky and think of you,

a mesh of constellations ending beneath my skin.

I think of the night of your flesh, the coffin of your

lashes closing over me-

the ebony of it, the velvety sinking depth of it.

The night is an idol I am praying into flesh. 

You are Shiva dancing on a dying atheist’s bed.

There’s a reason why no one believes

until there’s nothing left to believe in.

In my final steps down you star-lit spine I whisper,

I believe. I believe. I believe.

-it is the result of a mere late night thought: How did sex -something so natural, essential to our survival and often the perfect complement to romantic love- become a taboo topic in most societies and be often conceived with negative associations? Is the problem the language we are using to describe it? Is it the images we are using to display it? -TheArtidote