There’s too much fire burning

Your silence is a song.

Your silence is a love letter I will never read.

Your silence is the sweetness of a sitar

learning the language of the rain

and I am drenched in you.

Your silence is a god I now believe in.

The urn of a throat where I’ve left my ashes.

Your spine, a candle-lit memorial 

through a think forest of veins.

I am lost in you.

I like to lay beneath the sky and think of you,

a mesh of constellations ending beneath my skin.

I think of the night of your flesh, the coffin of your

lashes closing over me-

the ebony of it, the velvety sinking depth of it.

The night is an idol I am praying into flesh. 

You are Shiva dancing on a dying atheist’s bed.

There’s a reason why no one believes

until there’s nothing left to believe in.

In my final steps down you star-lit spine I whisper,

I believe. I believe. I believe.

-it is the result of a mere late night thought: How did sex -something so natural, essential to our survival and often the perfect complement to romantic love- become a taboo topic in most societies and be often conceived with negative associations? Is the problem the language we are using to describe it? Is it the images we are using to display it? -TheArtidote 

Doar zic.

Marți, ora 14:02, afară ninge. Iau masa de prânz, încă cu gândul la cursurile avute pe parcursul zilei. De fapt, mănânc o jumătate de porție de conopidă gratinată și povestesc cu un coleg de serie despre cât de nebună eram prin liceu (acum sunt nebună prin facultate).

Ora 14:22, intru pentru prima dată, spre rușinea mea, în biblioteca facultății. Dau banii, domnul bibliotecar îmi face o poză perfect prost încadrată printre o bârfă în maghiară cu doamna asistentă de bibliotecar (ce?). Investighez locul, îmi aleg o sală mai liberă și pe extra vârfuri (zic extra pentru că deja aveam tocuri la botine), intru. Selectez cu privirea o masă egal depărtată de oricine din jur și mă așez cuminte cu cartea și cursurile de microeconomie în brațe.

Mi-e cald și mă dezbrac de un strat de haine. Încălțările par să mă incomodeze dar le ignor. Subliniez agresiv pasaje din carte cu un pix roz și mă gândesc că poate se usucă dacă îl las prea mult deschis. În fine, îmi trec multe prin minte atunci când mă pun să-nvăț.

Și deodată, toată liniștea din sala de lectură numărul 2 este spulberată de către o entitate care se avântă cu îndrăzneală înăuntru. E mică, extrem de slabă și, se dovedește ulterior, extrem de gălăgioasă. Târăște după ea un birou aproape o lungime de sală, îl împodobește (post-sărbători) cu cel puțin vreo 5 teancuri de cărți și se pune și răsfoiește.

Mă uit la ea de două minute fără să îmi dau seama ce e în mintea ei. Pare că știe ce caută în bibliotecă, că nici mie, la o adică, nu mi-ar fi rușine cu 35 de cărți în față și fața concentrată. “De-ar fi mai gentilă! De-ar aprecia măcar efortul pe care noi, toți ceilalți, îl facem pentru a păstra liniștea!”. Eu abia ce-mi schimb poziția picioarelor să nu fac prea multă forfotă, de pildă, când o aud iar pe slăbănoagă cum dă cu cărțile. Și se ridică, și acum le pune la loc pe toate și ia altele, iar nivelul iritabilității mele crește exponențial.

Acum am scenarii în minte despre cum mă duc revoltată la ea și, fără a scoate o vorbă, îi arunc cu lucrurile pe jos. Dar nu, e prea rău așa. M-aș întoarce mai degrabă cu o față serioasă și i-aș spune să înceteze din a mai fi nesimțită. De fapt, n-aș folosi chiar cuvântul ăsta, aș spune gălăgioasă. Și poate aș ruga-o. Dar nu merită rugată! De atâta timp mă distrage de la învățat!

Stai, ce? Și cu acel ultim gând am spulberat norul nociv ce mă acaparase. Da, într-adevăr. Tipa mă distrăgea de o perioadă bună de timp de la învățat, însă, oare, asta nu mi se datora mie? Cine e ea să îmi prescrie fluxul gândirii? Cine sunt eu să cred că ea e de vină?

E de menționat ce gând m-a absorbit în acel moment. M-am gândit la mine. M-am luat de mânuță și m-am dus într-un loc unde am putut vorbi doar eu, cu mine. (Eram încă acolo, cu trupul, piciorul drept peste cel stâng, privirea pierdută).

-Spune-mi, fetițo, ce te deranjează? De ce nu e bine? Tu asta crezi? Că zgomotele din sală te privează de la învățat?

Mulțumesc frumos, alter ego, pentru că abia atunci am înțeles. Normal că eu eram de vină, că nimeni altcineva nu mai auzea zgomotele produse de biata ființă însetată de lectură. Sau, cel puțin, nimeni altcineva nu dădea destulă importanță. Eu sunt de vină pentru furtuna dinăuntrul meu și tot eu sunt singura care-o poate potoli… cu empatie față de ea și toți ceilalți și concentrare asupra mea, nu a lor.

Absolut orice mic deranj pe care îl percepem este creat de noi înșine și își are cauza adânc înrădăcinată înăuntrul fiecăruia. Nu profesorul e arogant când nu-ți răspunde pe măsura așteptărilor la întrebare. Posibil ca întrebarea să fi fost adresată cu condescendență. Nici vecina care-ți pare că te-ar omorî din priviri nu are nicio vină. E energia ta care o face să te privească așa.

Nimic nu ne-ar deranja la ceilalți dacă n-ar exista niște răni înăuntrul nostru. Ce fac ceilalți este doar să presare puțină sare pe rana deja deschisă. Pentru că atunci când pui pace cu tine însuți, pui pace cu absolut toată lumea. Gândul capabil de a genera serenitate și armonie e mai puternic decât orice încercare venită din mediul exterior!

Astăzi, adorm liberă.

FullSizeRender.jpg

P.S.: Înțelepciunile astea nu-s chiar de la mine, deci mulțumesc, Anca, pentru trainingul care m-a super luminat, în urmă cu vreo lună de zile.

P.S.: Mulțumesc, din nou, alter ego, pentru că îmi amintești constant de ceea ce contează, la finalul zilei.

Mută-te cu mine

Dacă te-aș ruga să alegi o culoare,

Cu care să-mi desenezi apusul în palmă

Ai lua portocaliu aprins sau roșu?

Mi-ai desena un soare plin și fericit

sau unul trist că se transformă-n noapte?

Câte speranțe ți-ai pune-ntr-acest soare?

Căci eu voi uita că l-ai desenat și voi fugi în mare

Iar un val îl va spăla

De fapt, ce prostii vorbesc?

Soarele face mereu baie în mare.

(Chiar și iarna)

Dar iarna? Iarna nu i-e frig?

Cred că acolo unde soarele face baie în mare e caldă apa,

Căci văd oameni pe celălalt țărm înotând.

Căldura… nu pare de vânzare,

Tocmai de asta ar trebui să luăm o barcă

De două persoane

Și să mergem până acolo să vedem cum e

Iar dacă se întâmplă să ne placă,

Hai să rămânem!

Ia-ți bani de chirie și crede-mă pe cuvânt!

Căldura nu o s-o plătim

Imagini pentru seaside winter

Și ce-ar fi să ne mutăm într-o căsuță?

Chiar acolo, pe mal.

Aș găti cereale cu lapte

Dacă vreodată ne-ar fi foame

Și am putea dormi împreună.

Eu te acopăr pe tine azi,

Tu mă acoperi pe mine mâine

Dimineața vreau să ne acoperim iar

Și să stăm așa o lună

După hai să ne mutăm

Pupicii

În căsuța de lângă!

Imagine similară

Aveam bătături în talpă și zâmbetul veșnic pe buze

Nu-mi amintesc prea multe din acea perioadă a vieții mele… știu că era soare toată ziua. Iar noaptea, căldură și beznă. Aruncam pe mine câte o rochie vaporoasă, o pereche de sandale legate pe o pereche de glezne bronzate, nici mai sus, nici mai jos de brățara de picior din ață spălăcită, care face necontenit parte din mine, de ani. Părul, lung și despicat de razele soarelui, se regăsea mai mereu legat într-un coc la baza gâtului. N-aveam ceas, nici oră… doar timp. Timp din belșug. Și alergam așa, pe străzi, în noapte, în rochia vaporoasă, sandalele legate de glezne și fața absolut încărcată.. de zâmbet. Cam asta e tot ce îmi pot aminti din acea perioadă, plus mirosul aerului- lilac și pe alocuri câte un iz de sărbătoare-. Orașul era ticsit, tineri ieșiți în grupuri, sau singuri, care unoeri se luau la fugă cu mine, îmi întindeau mâna “numele meu este” și schimbam priviri pe care aveam să nu le mai trăim niciodată. Nu aceleași.

Și-am zis că nu mai pomenesc despre asta, dar deja e laitmotiv în tot ce înseamnă frumos pentru mine… vinul alb, rece, demisec, din care mă delectam de fiecare dată, în cantități mai mult sau mai puțin considerabile. Asta, și Red Hot Chili Peppers. Îi ascultam și îî dansam în absolută frenezie, oriunde apucam. Apoi era locul ăsta, la subsolul unei clădiri, în care se adunau cei mai plecați de acasă oameni, noapte de noapte, să-și descarce fericirea adunată-n fierbințeala zilei. Mă învârteam cu ochii închiși, în mijlocul lor, până, dublu amețită fiind, un suflet cu ochi negri îmi vâra un trandafir alb după ureche. Și dansam iar și iar. Continue reading

Cred în ceva

Habar n-aveam că există lucruri atât de puternice în universul ăsta. Las fiecare stea în parte să îmi spună povestea ei, când, îmbătată de mirosul trandafirilor de mai, privesc spre cer. Cu toate astea, n-am crezut niciodată în puterea umană de a-și conecta atât de puternic spiritul cu vidul perfect, cel independent de parametrii fizici ai luminii… așa cum am început să cred, în seara asta.

Sunt fericită, sunt complet fericită și nu știu dacă să mă bucur sau să mă agăț cât mai mult de sentimentul pe care îl am acum, știind că nu e menit să dureze. Asta, la urma urmei, face momentele de fericire atât de speciale… raritatea cu care se ivesc.

Cum e să-ți fie foame și primul lucru la care ai râvni se face cumva că îți apare în cale la minute distanță de la conștientizarea dorinței tale? Cum e să iubești fără nicio vorbă și totuși să cunoști istoria de o viață a unei persoane, prin simpla privire? Dar să-ți zboare un bilet din buzunar, tu sa rememorezi o întamplare traită alaturi de cineva drag, iar in secunda în care ridici biletul să te ciocnești de ochii atât de familiari aduși în față-ți doar prin puterea gândului?

Cred în acel ceva, în acel ceva pentru care am stat minute-n șir să mă gândesc și nu știu cum să îl numesc. Deja vu, conexiune, paramnezie, mutualitate, sau cum preferi să-i spui, e acel ceva resimțit între doi indivizi, independent de sexul lor… indivizi care-și hotărăsc din priviri compatibilitatea, raportul, noaptea.

Astă seară am vazut pentru întâia oară sala de teatru, în toată enormitatea sa, în completă beznă. Sus, pe tavan, atârna o stea. Genera propria lumină, destulă încat să-ți disting ochii negri din întuneric. Continue reading

Ascendent. Transcendent. Ardent

“Ca de obicei?”, m-a întrebat arătându-mi spre o sticlă de vin. Am înclinat capul în semn de “da”, îndreptându-mă spre fereastră. 

-Trebuie să știi ceva…

-Nu-mi spune că te-ai lăsat de fumat!

-Știi că asta mi-e imposibil. De fapt, sunt o persoană bolnavă –motiv pentru care te-am și chemat azi aici, pentru a-ți spune asta –. Persoanele bolnave nu renunță la medicamente. Dă-mi voie să-ți povestesc:

Cu destul de mult timp în urmă, pentru a-și putea continua aventura pe mare, marinarii ajunși cu navele lor în port trebuiau să facă o terapie de soare și vânt de patruzeci de zile. Nu se știe dacă o făceau din motive de sănătate sau pur și simplu pentru a se încărca pozitiv înainte de a pleca înapoi pe mare, însă cert este că terapia prin intermediul luminii solare dădea roade.

Acum, haide să presupunem că lumina solară nu există. Te trezești dimineața și vezi negru în fața ochilor. Îți aprinzi o țigară în timp ce stingi lumina. Crezi că te împlinește. Până amețești pentru câteva secunde și te trezești din letargia din care se presupunea că trebuia să te trezești de mult. Ești viu, pe două picioare, animal înzestrat cu rațiune și afect, suflet cu ambalaj unic și individual de corp; cu singura precizare că tu nu conștientizezi asta și drept urmare, nu ai pentru ce să fii recunoscător la prima oră a dimineții.

Îți croiești drum în afara casei. Lehamite de fețe cunoscute, poposești în parc. Octombrie. Ceață groasă. Foșnet și murmur calm, pretutindeni. Ceața abundă necontenit, lăsând cerul, singurul tovarăș cu care-ți intraseși în mână, ascuns în abis. Cât de singur ești, suflet! Și cât ți-a mai luat ca să conștientizezi una ca asta! Dar a ști să fii singur e un lucru minunat! Să-ți poți lua sufletul în palme și să-i îngădui să crească, într-atât încăt să fie capabil de a-și duce de grijă singur. De acolo, trebuie eliberat… Eliberat și lăsat să cunoască tot ce-i mai bun pe lume: fierbințeala unei zile de vară, melosul harpelor și al pianului, jocul ploii în pervazul ferestrei și lumina fulgerelor înfuriate; iubirea, împlinirea, singurătatea și viața însăși, într-o dimineață cețoasă de toamnă.

Apleacându-te după mingea căzută la picioare-ți, intră-n jocul copiilor; zâmbește-le bătrânilor care se plimbă de mână, că și-au găsit deja un suflet care să le țină de cald; mulțumește-i vânzătoarei de ziare pentru dedicarea de care dă dovadă atunci când te servește pe tine. Dăruiește, dăruiește din plin și cât mai des cu putință –e cel mai puțin costisitor și totodată prețios lucru–. Înconjoară-te de alte suflete dispuse să facă la fel și astfel, oricât de densă ar fi ceața în timp ce tu te plimbi prin parc, vei avea destulă lumină. Destulă, încât să-ți găsești drumul spre casă, măcar.

Dar în zile cu ploaie și nori, sau ceață ca azi dimineață… ce-ți rămâne de făcut? Te închizi în casă, sufocat de fumul țigărilor nestinse și de întunericul emanat de sufletu-ți? De asta suntem noi bolnavi –căci ne trezim dimineața mahmuri și pustii pe dinăuntru. Încercarea, însă, constă în a ne autovindeca până seara, la culcare. Încercarea pe care tu și eu o avem de dus la bun sfârșit stă în a cunoaște lumina chiar și atunci când cerul e încărcat de nori.

Nu țigările mă omoară, ci indolența, starea de inerție în care eu, tu, fiecare dintre noi, ne trezim fără să vrem, uitând să aprindem lumina înăuntru și orbecăind fără vreun motiv prin beznă.

Aproape totul despre diminețile ploioase de mâine

Oamenii se îndrăgostesc rar, dar când o fac, îşi mută şifonierul, periuţa de dinţi, sertarul cu ciorapi şi integramele pe jumătate rezolvate în alt loc.

– Cine spune că în alt loc va exista altcineva care va şti să le rezolve cealaltă jumătate nerezolvată?

De foarte multe ori mi se întâmplă să mă trezesc cu sufletul plin. De cuvinte frumoase, de artă, de o lumină incredibilă și de un tremur care mi-e tare drag. Și apoi, când trebuie să deschid gura să vorbesc, mă apucă așa o amețeală, încat îmi vine doar să tac și atât. Toată dimineața. Răspund iritată și vreau să mă bag înapoi în pat. Ce ușor ar fi dacă aș fi un om al dimineților. Dar nu-s. Dimineața îmi plac cafelele băute fără să mi se spună ceva.

-Va pune cafeaua în ceașcă.

Îmbrățișările.

-Va pune laptele în ceașca cu cafea.

Necuvintele.

-Va pune zahărul în cafeaua cu lapte. Apoi va pune ceașca jos, fără a-mi spune o vorbă.

Și dacă se poate, muzică pe fundal ca să acopere toată nevoia de conversație. E greu să cauţi comori, păcat că atunci când le descoperi, nu te bucuri de ele. Nu e vina ta, oamenii nu cred în comori.

Să transformăm iubirea în păcate.

Păcatele-n iubire, întâmplător.

Din realităţile care erup prea des, apar amintirile.

Sunt eu! Femeia care nu poartă niciodată rochițe vaporoase din mătase albastră. Îmi ajunge să mă izbesc de valuri. Și-apoi de stânci și apoi devin nisip în pumnii tăi de piatră.

Sunt eu! Femeia ștearsă din tablou.
tumblr_m75tgfFREl1r73iu8o1_500-Își va aprinde o țigară, va face inele din fum; scrumu-l va pune-n scrumieră, fără a-mi spune o vorbă. Fără a-mi arunca o privire.

Ancorez, dar tot timpul la țărm. Mi-e frică să mă las purtată de valuri în larg atunci când sufletul meu e la fel ca un catarg dărâmat de vant pe puntea unei epave… Eram de sticlă atunci când mă spărgeam la tine în brațe. Mă adunai în cioburi de pe jos… Sper să nu mai iubesc vreodată.

-Căci își va pune haina de ploaie; căci va ploua. Și va pleca. În ploaie. Nu-mi va spune o vorbă, nu-mi va arunca o privire. Și eu, îmi voi lua capul în mâini și voi începe să plâng, ca şi cum singurătatea nu ar fi cea mai mare pedeapsă la care te poate supune bărbatul pe care îl iubeşti!

Zgârii pe pereți cu idei, cugetări, amintiri, eșecuri, reușite și ambiții pe care le îmbin cu prezentul. Rezultatul sunt EU, doar EU, alungând conversațiile lungi, păstrând esența. Privesc în tăcere freamătul din jurul meu, calvar în care-mi găsesc liniștea.    dc31809d9e53daf9885baae9fa11ce5f

Ce însemnă să ai rabdare?

-Răbdare. Te aștept de o viață, pentru toată viața..

….Bună dimineața, cafeaua ți s-a răcit în palme, dar tind să cred că sufletul compensează cu căldura!

 

P.S.: Inspirat și adaptat din DEJEUNER DU MATIN, Jacques Prévert și… totodată, din gândurile unui om frumos

Stare

Astăzi nu vreau deloc să scriu, mă tem la gândul că cineva, acolo, va putea cel puțin încerca să înțeleagă ce simt… pentru că despre asta scriu. Despre ce simt. La fel cum fotografii se înghesuie să imortalizeze momentele…așa scriu acum, încercată de teama de a nu cumva rătăci tot amalgamul ăsta de sentimente prin babilonia timpului.

Să presupunem că sunt o egipteancă, că tot veni vorba. Îmbrăcată într-o rochie albă vaporoasă accesorizată cu bijuterii aurii, piele bronzată și buze cărnoase. Apropo, m-am vopsit brunetă să mă strecor în peisaj fără dubiu. Dar la fel pot fi și o grecoaică, atât doar că grecoaicele au mâinile cărnoase iar eu trag tare să fiu sportivă.

-Am nevoie de puțin ulei de măsline pentru salată, dragul meu!

Ce prostii tot vorbesc? Dragul meu e la el acasă, în pat, cu brațele încrucișate sub cap, așteptând să adoarmă. Visele dor al naibii de tare deseori, însă atunci când realitatea uită să compenseze cu o consolare, parcă să adormi e tot ce-ți rămâne să faci. Și eu voi fi acolo, să număr bătăile inimii lui și să compar ritmul respirației sale cu cel al alei mele, care e în mod cert, mult mai vioi. Nu știu cum poți respira atât de lent, la mine pe ceafă, atunci când dormim îmbrățișați, sau cel puțin atunci când tu dormi iar eu număr rândurile de parchet care au rămas descoperite de la covor până la ușă.

Azi dimineață am uitat să deschid geamul larg, până ce n-ai adus tu vorba. Pesemne mă pierdusem prin așternuturile pe care am învățat să le împart cu tine. Și care îți poartă impregnat parfumul și uneori, rareori, forma deltoizilor. Părtași ai aceleași crime, zâmbindu-ne unul altuia cu subînţeles, e cum încep mereu cele mai frumoase zile, cele câteva clipe furate dimineaţa, cu o sărutare pe frunte.1796578_439227242876397_1605314392_n

Deși am precizat că în seara asta nu îmi doresc sub nicio formă să scriu, scrisul vindecă. De cele mai multe ori vindecă de tristețe, sau cel puțin o ameliorează. Alteori, o intensifică. În orice caz, sper ca măcar atunci când își ia o pauză de la afacerile cu tristețea, să mai vindece și de indolență și imaturitate acută. Iar tu, domnule grec, dacă continui să mă privești în felul ăsta, va trebui să suporți toate dimineațile următoare buricele degetelor mele rătăcindu-se prin părul tău…