06/09/anul ăsta

De curând am întâlnit un om. Stătea confuz într-un colț de cameră în timp ce toți ceilalți erau prinși în conversațiile lor. Ne-am lovit întâmplător unul de altul în timp ce căutam la rândul meu, pierdută, un tirbușon. Ne-am lovit în tăcere. Ne-am privit o secundă. Două. Trei secunde, nu mai mult. Ne-am întors, iar, fiecare la ale lui.

În ieșirile cu mulți oameni socializez prin glume și dans, încât ceilalți să râdă: Dacă glumele nu sunt destul de bune, râdeți de cum dansez! Dacă nu dansez destul de haios, o să râd eu de asta. Iar voi, ceilalți, de râsul meu. Vă rog!

Douăzeci de oameni se adunaseră seara trecută undeva. De ce? De oameni. C-așa-s ei. Așa funcționează: Prima dată stai cu ceilalți ca să le prinzi vibe-ul. A doua oară începi să găsești subiecte comune pe seama cărora ar merge parcă făcut și niște haz -tot ce-i prea serios plictisește… nu te vezi cu alți oameni să te plictisești… nu vrei să te plictisești-. A treia oară preiei involuntar din limbajul pe care ei îl folosesc. A patra, a cincea și chiar a șasea oară știi cu care dintre ei să vorbești despre chestiuni serioase de viață și cu care să comentezi ultimul film văzut. Toți sunt acolo și toți te ascultă… atâta timp cât știi cu care să vorbești. Cum cu care? Cu cel care nu are nimic mai bun de făcut.

Ieri seară, toți cei douăzeci de oameni de care eram înconjurată păreau să aibă ceva de făcut. Aproape toți… căci mai era și omul ăsta ce privea pierdut și care-mi părea (puțin de tot) cunoscut. Și nu știam de unde să-l apuc și ce subiect să abordez, așa că doar priveam printr-o fereastră la el, ca într-o poză tremurată și defocusată și sesizam cum îmi accelerează inima.  Și atunci mi-a sărit în față… chestia asta: noi tocmai aveam un subiect în comun, un subiect mare și apăsător pe care mai nimeni din ceilalți nouăsprezece oameni prezenți nu ar fi îndrăznit să îl deschidă.

Apoi cineva ne-a întrerupt subit conversația: Ai un foc?

Îi răspund simplu, zâmbind: Sigur. Apoi pune-l, te rog, pe masă. Lângă celelalte patru.

Întorc privirea la omul meu- cel care stătea dincolo de geam. În momentul în care ochii ni se reîntâlnesc, vom putem relua subiectul în care abia ne aruncaserăm. Însă omul nu mai e unde l-am lăsat. Să mă ridic să-l caut ar fi prea dintr-o dată și deși o bună bucată din mine strigă spontaneitate, am rămas acolo aprinzându-mi o țigară.

-Ai un foc? întreb aceeași persoană care ne-a întrerupt cu puțin înainte.

-Pe masă. “Lângă celelalte patru.”

Iau bricheta cu un zâmbet jucăuș pe față și cumva, printr-o mișcare legănată, mă ridic de pe locul meu. În același timp, trei oameni din jur se opresc din conversațiile lor despre cum le-a pus Dumnezeu mâna în cap la ultima petrecere și se uită la mine de parcă aș fi beată. Apoi râd și ei încet în gulerele vestelor. Râd și eu, de beată ce sunt și îmi arunc privirea după om.

Îl văd în bucătărie, cu mâna pe tirbușon. Intru țintindu-i privirea. Își ridică ochii la mine. Bun. Bine. Din nou: ne reconectăm. E blând, e tăcut, e simpatic, e nostim. Îmi place, îmi place tot mai mult și simt că-l cunosc tot mai bine. Caut sticla de vin pe care am adus-o cadou, îi fac semn să ia tirbușonul și cheile. Plecăm de acolo la mine.

Nu mai bem vinul. “Îl ținem cadou pentru data viitoare”, zic. Pentru tirbușon găsesc un loc în bar și pentru om în pat, lângă mine. Adormim rapid, în tăcere, poate neașteptat pentru ce au înțeles ceilalți.  Ne trezim în picioarele goale. Devreme. Tot în tăcere, deși simt că azi știu mai multe față de ieri. Ne ridicăm în fund pe marginea patului, unde îl las să-mi mângâie fața. Să-mi șteargă lacrima. Să-mi traseze cu degetul un zâmbet acolo de unde ar trebui să izbucnească câte un chicot la fiecare trei minute pe ceas. Mă duce în fața oglinzii și-mi arată ce sunt, ce mult, mare și complex tumult sunt.

“Suntem creaturi ale obiceiurior- bune și rele” zice. Obișnuim să umplem tăcerea, în loc să o ascultăm. Să nu reacționăm decât atunci când doare. Nu-i deloc bine. Nu-i deloc rău. Suntem creaturi ale obiceiurilor.

Așa că m-am dat de două ori cu capul de cer și azi nu am mai luat medicamentele. Azi n-am luat telefonul în mână. Azi n-am luat mită la cuvinte. Azi n-am certat stânga că nu-i dreaptă. Azi n-am vorbit, dar am ascultat și pe cât de puțin sunt capabilă, am încercat să înțeleg mai mult omul. –din mine

P.S.: Nu mai întrerupe, te rog, chiar și atunci când vezi că vorbesc cu o fereastră.

Imagini pentru it's been lovely but i have to scream now

 

 

 

Advertisements

Din mașinuţă, cu viteză

Știam că există, dar niciodată nu l-am simțit așa. Nu știu exact cum să îl descriu, cei mai mulți l-ar numi fericire, dar mă tem că pentru mine înseamnă mai mult decât atât. E un moment, o fracțiune de secundă care se repetă relativ des în capul meu, atunci când simt că am alături absolut tot ce îmi doresc.

Iubesc când reacționez pe moment la intensitatea sentimentului, dar iubesc și mai tare când îmi dau seama de el din neant, în timp ce îmi flutur părul peste umărul drept și în spatele meu dansează cea mai bună prietenă, sau când împart berea cu sufletul meu pereche, întinzându-i-o cu un zâmbet până la urechi, sau atunci când am două apeluri pierdute de la mama, în care cel mai probabil voia să îmi spună noapte bună.

Toate astea… împreună, fac parte dintr-un sentiment impermeabil, dar sigur, sigur de experimentat. 

Și-i dau frâu liber!

Am tot timpul din lume

Locuiesc într-un apartament cu un dormitor, o sufragerie cu bucătărie și două balcoane; unul în continuarea celuilalt.

În dormitor… mă trezesc de la lumina de afară. Când e înnorat, dorm fie până iese iar soarele, fie până începe să plouă. Atunci când plouă, bătăile mărunte din geam mă ridică în picioare.

Deschid larg ușile care dau în balcon și sar înapoi în pat. Las aerul să pătrundă prin lenjeriile albe, până se răcoresc. Le întorc cu partea rece înspre mine și dau voie pleoapelor încă adormite să se închidă.

Lângă pat, pe noptieră, țin o carte și un ceas vechi care ticăie încet. Deschid cartea și citesc trei pagini. Îmi pun o bucată de ciocolată cu lapte pe limbă și o las să se topească.

În bucătărie… primul lucru la care dau buzna e blenderul. Pun lapte, jumătate de banană, un pumn de nuci caju și o lingură de unt de arahide. Îi dau drumul și mă plimb prin apartament căutându-mi papucii de casă. Îmbrac halatul pufos și-mi torn băutura într-un borcan. Beau cu paiul. Am paie roz, albastre și verzi și… de fiecare dată mi-e greu să aleg.

Dimineața ascult muzică raggae în timp ce îmi aprind țigara, pe balcon. Aștept să treacă avionul de la ora 10:10 pe deasupra și mă retrag la somn.

Dorm. Visez. Sunt tânără și plină de energie. Am o viață încărcată și oameni greu de mulțumit în jur. Mă trezesc, fug la birou, beau cafea, îmi termin treaba, merg în parc să scriu. Nu apuc să scriu, întâlnesc colegi de facultate și mergem să stăm în hamace. Seara se lasă cu dans. Ajung acasă cu papucii în mână și sănătatea mentală călcată în picioare. Nu adorm pentru că nu pot.

Și mă opresc din visat, fiindcă ticăitul încet al ceasului devine exact ca un pahar de apă pe care îl ții în mână prea mult timp: dureros.

Cobor din pat și intru în baie. Mă prind cu ambele mâini de chiuvetă și îmi privesc reflexia în oglindă. Am cearcăne și sunt nedormită. Azi noapte am dansat prea mult. Îmi piaptăn părul și intru la duș. Torn gelul de duș pe burete și-mi masez fără discriminare întreg corpul. Deseori mă plictisesc de apă și ies fără să mă usuc, pe un covoraș din fața oglinzii. Îmi piaptăn genele, îmi pun părul într-un prosop, sar în pat.

După-amiezile mi le petrec învățând. Învăț că dacă omiți să uzi plantele pentru destul de mult timp, mor. Sau că atunci când soarele apune târziu, apusul e mult mai cald. Sau că nu trebuie să mai eviți mirosul de prăjeli în apartament, atunci când lași ușa la bucătărie deschisă, cea care dă în balcon, chiar lângă apartamentul vecinilor. Sau, simplu, învăț pentru facultate. De fapt, asta mi se întâmplă cel mai des atunci când visez, la prânz.

Seara îmi place să privesc consistența uleioasă a vinului de Porto, în pahar. Miros mentă din ghiveciul de afară și simt că m-aș arunca în hamac, chiar acolo. Ultima dată am adormit peste noapte și mi-am pierdut mințile. Au căzut fără să-mi dau seama… Noroc cu vecinii, de la care m-am trezit o săptămână mai târziu cu un bilet în poștă: “V-ați pierdut mințile. Sunt la noi. Puteți veni oricând să le luați. Alex, vecinul de la etajul de sub.”

Fiindcă îmi place să cred că învăț din greșeli, le comit în nenumărate rânduri, să-mi dau seama dacă chiar sunt greșeli sau pur și simplu mă întrec eu în prea multă subiectivitate. Treaba cu hamacul cred sincer că mi se șterge de fiecare dată din memorie, atunci când mă rostogolesc în neștire la vecini. O comit mereu ca și cum ar fi prima oară.

Noaptea mă întind în pat, de unde văd stelele. 200 de stele văd. Țin pe rând câte un ochi închis ca să citesc mai bine constelațiile. Îmi trimit singură mesaje și mi le imaginez scrise pe cer. Țin pe rând câte un ochi închis, până ce, din senin, sunt doi. Adorm și mă trezesc patru ore mai târziu, zâmbind.

Mai am încă opt ore de somn! Sunt epuizată și cred că merit să dorm mult. Duc o viață aglomerată și plină de stres. Îmi lipsesc zilele în care eram bosumflată de dimineața până seara de la prea multă plictiseală.

Sunt o femeie ocupată, ironică și cu o doză decentă de sictir. Îmi număr orele de somn și… CRED că am tot timpul din lume!

Destinația?

Scriu asta din pustiul deșertului Sinai. Mă aflu pe scaunul de lângă șofer într-un Mitsubishi Galant din 1900. Tot ce am la mine este o sticlă de apă și două bacnote de un dolar, împachetate undeva în buzunar. Șoferul și ceilalți 5 colegi de drum înghesuiți pe bancheta din spate sunt cu toții beduini aparținând locurilor acestea.

Se urlă din spatele mașinii. Sunt tineri care îmi oferă pentru “1 dolar, doar 1 dolar” eșarfe, magneți, inele de nichel sau tot felul de nimicuri de care ei se folosesc să își câștige banii. În afara celor câteva suflete de care sunt înconjurată, și cu care, apropo, mă simt extrem de puțin în siguranță; tot ce văd de jur împrejur este nisip ars de soare, stânci roșiatice și pâlcuri de buruieni pe alocuri, pe care, într-un limbaj mai puțin tensionant mi-aș permite să le numesc maquis/garriga. Cerul, de un albastru perfect, exact ca acela din desenele cu peisaje făcute de copii, nu îmi oferă niciun semn despre ce ar putea să se întâmple cu viața mea.

Privesc pierdută prin parbrizul mașinii, în timp ce prin minte îmi străbat gânduri și gânduri.

Sunt singură!!!

Îmi vine să urlu, să pun mâna pe volan și să conduc mașina asta prăfuită până când ajung acasă, acolo unde îmi țin sufletul, la oamenii mei. Sau măcar… să deschid pur și simplu ușa din mers și să sar.

Dar stau acolo, fără să scot un sunet, cu privirea în gol. Ce ar zice ai mei dacă nu aș mai apărea?
Mă gândesc la tata, căruia probabil îi vor curge șiroaie de lacrimi fără să știe să scoată o singură vorbă, pentru că nu ar putea înțelege cum și de ce.
Apoi.. ar fi mama. Mama care, mult după ce va cunoaște lipsa mea, își va petrece toate zilele vieții ei căutându-mi ochii prin orice mulțime.
Sau prietenii mei care mă iubesc cu adevărat.. mă gândesc la cum se va desprinde o parte din ei în mod nejustificat și nu vor știi unde să meargă să umple acel loc.

Mă gândesc și la cum mi-aș dori să-mi cer iertare. Nu știu cât de credibil este, dar gândul că sunt aici, în pustietate, cu șansa de a nu mai vedea vreodată persoanele a căror părți le port la rândul meu, cu mine, mă înfioară. Acum că nu dețin destulă putere asupra situației în care mă aflu, tot ce îmi doresc este iertare.
Iertare fiindcă nu am reușit să iubesc cu tot sufletul atunci când am fost acolo, la o atingere. Iertare că mi-am sincronizat, poate, prea timid bătăile inimii cu ale acelora dispuși să o facă fără ezitare..

Îmi mai doresc și răbdare. Singură, aici, cu ochii înspre cer, îmbrățișez un sentiment rar, ce nu mi-a mai fost dat să îl simt la o asemenea intensitate până acum. Cred într-un Dumnezeu al meu care mă privește în momentul ăsta și care cu siguranță știe ce are să mi se întâmple. Acest gând întăritor, cum că am cu mine o forță superioară din care să îmi încarc puterea, e probabil singura reconfortare în momentul de față.

Apropo, niciodată nu am înțeles citatele feministe care afirmă cu un nerușinat exces de zel că nu au nevoie de nimeni pentru a-și construi fericirea. După mine, cam asta înseamnă să visezi c*cat.

…căci am atâta nevoie de oameni! Mă încarc din oameni cu tot ceea ce înseamnă ei: pozitiv cât și negativ. Până și din beduinii ăștia ce îi am lângă mine îmi trag o energie (ciudată, ce-i drept) și mai că nu i-aș și îmbrățișa dacă nu aș fi atât de bulversată de tot ce mi se întâmplă. Călătoresc mai bine de o oră cu mașina fără să scot o vorbă. Oftez adânc atunci când trec de la un gând la altul și închid ochii pentru câteva secunde.

-How old are you? mă întreabă beduinul care conduce, pentru a rupe tăcerea, bănuiesc
-I’ve just turned 20. But you?

El are 37, nu are copii sau soție. Își are originile în România, lucru ce mă face să zâmbesc puțin pe interior. Cunoaște araba, engleza, franceza și rusa, iar asta datorită celor pe care îi racolează, exact ca și pe mine, de pe drumurile nisipoase ale deșertului. Își câștigă existența din transport, construcții și ghidat turiști. Nu a vizitat niciodată un alt loc decât acesta, unde s-a și născut. Asta îmi rupe sufletul. Îmi zâmbește și știu că e un zâmbet sincer.
Călătorim încă o jumătate de oră bună în care, povestind cu acest om și descoperind atâtea lipsuri care mie uneia mi se păreau a fi vitale înainte, ajung să primesc poate una dintre cele mai grele lecții de viață.

Supraviețuiesc, bineînțeles. Cumva știam c-o să ajung să public povestea asta, pentru că, pe lângă credința pe care o am în această forță superioară și puterii cu care reușesc să mă încarc din ea, mai rămâne această credință pe care îmi place să o am în umanitate. Sunt… în egală măsură uimită și speriată de puterea omului de a face bine.

Ajung la Marea Roșie și mă îmbarc pe vapor. Întind, cu recunoștința că am ajuns teafără, cei doi dolari rămași și le doresc din tot sufletul numai bine. Șoferul, pe nume Ameer, îmi refuză banii:

-You have a beautiful soul, mademoiselle!

Dar cine nu-l are?
Acum, mai mult decât oricând, cred în binele din sufletul fiecăruia. Am cultivat răbdarea și blândețea de care aveam nevoie. Poate că nu-s destul de înțeleaptă și poate că niciodată nu voi fi, însă, acum, cel puțin, există un lucru de care nu mă mai indoiesc: umanitatea.

O lună sau oricât e nevoie

Cred că sunt o lună.

Uneori… chiar mă simt ca o lună.

Dar nu una plină, 

O lună goală și rece.

Și ce dacă e rece?

Asta înseamnă că a fost cândva caldă.

Dacă a fost caldă sigur că mi-aș imagina-o și-n această ipostază

Cum stă acolo sus și nu găsește mai nimic de spus…

Inițial aveam impresia că tace

fiindcă e prea caldă.

Apoi mi-a convenit mai mult să cred că-i…

Ei bine,

mută.

Uneori… cred că sunt o lună mută.

Sau poate nu chiar o lună,

Poate o săptămână sau depinde cât de aproape stai de mine.

Cu cât te îndepărtezi 

Devin o lună mai mică 

Care pare mare pentru cineva de pe cealaltă parte a Pământului.

Știai că pe cât ești mai aproape de mine
Ești, de fapt, tot mai departe?

Straniu, nici eu nu am crezut

Până nu mi-am împachetat lucrurile și am plecat.

Acum chiar sunt mai aproape de tine,

Pentru că acum te văd și înțeleg mai bine.

De aici, de pe cealaltă parte a Pământului,

Nu pot decât să-ți mulțumesc fiindcă sunt liberă.

There’s too much fire burning

Your silence is a song.

Your silence is a love letter I will never read.

Your silence is the sweetness of a sitar

learning the language of the rain

and I am drenched in you.

Your silence is a god I now believe in.

The urn of a throat where I’ve left my ashes.

Your spine, a candle-lit memorial 

through a think forest of veins.

I am lost in you.

I like to lay beneath the sky and think of you,

a mesh of constellations ending beneath my skin.

I think of the night of your flesh, the coffin of your

lashes closing over me-

the ebony of it, the velvety sinking depth of it.

The night is an idol I am praying into flesh. 

You are Shiva dancing on a dying atheist’s bed.

There’s a reason why no one believes

until there’s nothing left to believe in.

In my final steps down you star-lit spine I whisper,

I believe. I believe. I believe.

-it is the result of a mere late night thought: How did sex -something so natural, essential to our survival and often the perfect complement to romantic love- become a taboo topic in most societies and be often conceived with negative associations? Is the problem the language we are using to describe it? Is it the images we are using to display it? -TheArtidote 

Doar zic.

Marți, ora 14:02, afară ninge. Iau masa de prânz, încă cu gândul la cursurile avute pe parcursul zilei. De fapt, mănânc o jumătate de porție de conopidă gratinată și povestesc cu un coleg de serie despre cât de nebună eram prin liceu (acum sunt nebună prin facultate).

Ora 14:22, intru pentru prima dată, spre rușinea mea, în biblioteca facultății. Dau banii, domnul bibliotecar îmi face o poză perfect prost încadrată printre o bârfă în maghiară cu doamna asistentă de bibliotecar (ce?). Investighez locul, îmi aleg o sală mai liberă și pe extra vârfuri (zic extra pentru că deja aveam tocuri la botine), intru. Selectez cu privirea o masă egal depărtată de oricine din jur și mă așez cuminte cu cartea și cursurile de microeconomie în brațe.

Mi-e cald și mă dezbrac de un strat de haine. Încălțările par să mă incomodeze dar le ignor. Subliniez agresiv pasaje din carte cu un pix roz și mă gândesc că poate se usucă dacă îl las prea mult deschis. În fine, îmi trec multe prin minte atunci când mă pun să-nvăț.

Și deodată, toată liniștea din sala de lectură numărul 2 este spulberată de către o entitate care se avântă cu îndrăzneală înăuntru. E mică, extrem de slabă și, se dovedește ulterior, extrem de gălăgioasă. Târăște după ea un birou aproape o lungime de sală, îl împodobește (post-sărbători) cu cel puțin vreo 5 teancuri de cărți și se pune și răsfoiește.

Mă uit la ea de două minute fără să îmi dau seama ce e în mintea ei. Pare că știe ce caută în bibliotecă, că nici mie, la o adică, nu mi-ar fi rușine cu 35 de cărți în față și fața concentrată. “De-ar fi mai gentilă! De-ar aprecia măcar efortul pe care noi, toți ceilalți, îl facem pentru a păstra liniștea!”. Eu abia ce-mi schimb poziția picioarelor să nu fac prea multă forfotă, de pildă, când o aud iar pe slăbănoagă cum dă cu cărțile. Și se ridică, și acum le pune la loc pe toate și ia altele, iar nivelul iritabilității mele crește exponențial.

Acum am scenarii în minte despre cum mă duc revoltată la ea și, fără a scoate o vorbă, îi arunc cu lucrurile pe jos. Dar nu, e prea rău așa. M-aș întoarce mai degrabă cu o față serioasă și i-aș spune să înceteze din a mai fi nesimțită. De fapt, n-aș folosi chiar cuvântul ăsta, aș spune gălăgioasă. Și poate aș ruga-o. Dar nu merită rugată! De atâta timp mă distrage de la învățat!

Stai, ce? Și cu acel ultim gând am spulberat norul nociv ce mă acaparase. Da, într-adevăr. Tipa mă distrăgea de o perioadă bună de timp de la învățat, însă, oare, asta nu mi se datora mie? Cine e ea să îmi prescrie fluxul gândirii? Cine sunt eu să cred că ea e de vină?

E de menționat ce gând m-a absorbit în acel moment. M-am gândit la mine. M-am luat de mânuță și m-am dus într-un loc unde am putut vorbi doar eu, cu mine. (Eram încă acolo, cu trupul, piciorul drept peste cel stâng, privirea pierdută).

-Spune-mi, fetițo, ce te deranjează? De ce nu e bine? Tu asta crezi? Că zgomotele din sală te privează de la învățat?

Mulțumesc frumos, alter ego, pentru că abia atunci am înțeles. Normal că eu eram de vină, că nimeni altcineva nu mai auzea zgomotele produse de biata ființă însetată de lectură. Sau, cel puțin, nimeni altcineva nu dădea destulă importanță. Eu sunt de vină pentru furtuna dinăuntrul meu și tot eu sunt singura care-o poate potoli… cu empatie față de ea și toți ceilalți și concentrare asupra mea, nu a lor.

Absolut orice mic deranj pe care îl percepem este creat de noi înșine și își are cauza adânc înrădăcinată înăuntrul fiecăruia. Nu profesorul e arogant când nu-ți răspunde pe măsura așteptărilor la întrebare. Posibil ca întrebarea să fi fost adresată cu condescendență. Nici vecina care-ți pare că te-ar omorî din priviri nu are nicio vină. E energia ta care o face să te privească așa.

Nimic nu ne-ar deranja la ceilalți dacă n-ar exista niște răni înăuntrul nostru. Ce fac ceilalți este doar să presare puțină sare pe rana deja deschisă. Pentru că atunci când pui pace cu tine însuți, pui pace cu absolut toată lumea. Gândul capabil de a genera serenitate și armonie e mai puternic decât orice încercare venită din mediul exterior!

Astăzi, adorm liberă.

FullSizeRender.jpg

P.S.: Înțelepciunile astea nu-s chiar de la mine, deci mulțumesc, Anca, pentru trainingul care m-a super luminat, în urmă cu vreo lună de zile.

P.S.: Mulțumesc, din nou, alter ego, pentru că îmi amintești constant de ceea ce contează, la finalul zilei.

Mută-te cu mine

Dacă te-aș ruga să alegi o culoare,

Cu care să-mi desenezi apusul în palmă

Ai lua portocaliu aprins sau roșu?

Mi-ai desena un soare plin și fericit

sau unul trist că se transformă-n noapte?

Câte speranțe ți-ai pune-ntr-acest soare?

Căci eu voi uita că l-ai desenat și voi fugi în mare

Iar un val îl va spăla

De fapt, ce prostii vorbesc?

Soarele face mereu baie în mare.

(Chiar și iarna)

Dar iarna? Iarna nu i-e frig?

Cred că acolo unde soarele face baie în mare e caldă apa,

Căci văd oameni pe celălalt țărm înotând.

Căldura… nu pare de vânzare,

Tocmai de asta ar trebui să luăm o barcă

De două persoane

Și să mergem până acolo să vedem cum e

Iar dacă se întâmplă să ne placă,

Hai să rămânem!

Ia-ți bani de chirie și crede-mă pe cuvânt!

Căldura nu o s-o plătim

Imagini pentru seaside winter

Și ce-ar fi să ne mutăm într-o căsuță?

Chiar acolo, pe mal.

Aș găti cereale cu lapte

Dacă vreodată ne-ar fi foame

Și am putea dormi împreună.

Eu te acopăr pe tine azi,

Tu mă acoperi pe mine mâine

Dimineața vreau să ne acoperim iar

Și să stăm așa o lună

După hai să ne mutăm

Pupicii

În căsuța de lângă!

Imagine similară

Aveam bătături în talpă și zâmbetul veșnic pe buze

Nu-mi amintesc prea multe din acea perioadă a vieții mele… știu că era soare toată ziua. Iar noaptea, căldură și beznă. Aruncam pe mine câte o rochie vaporoasă, o pereche de sandale legate pe o pereche de glezne bronzate, nici mai sus, nici mai jos de brățara de picior din ață spălăcită, care face necontenit parte din mine, de ani. Părul, lung și despicat de razele soarelui, se regăsea mai mereu legat într-un coc la baza gâtului. N-aveam ceas, nici oră… doar timp. Timp din belșug. Și alergam așa, pe străzi, în noapte, în rochia vaporoasă, sandalele legate de glezne și fața absolut încărcată.. de zâmbet. Cam asta e tot ce îmi pot aminti din acea perioadă, plus mirosul aerului- lilac și pe alocuri câte un iz de sărbătoare-. Orașul era ticsit, tineri ieșiți în grupuri, sau singuri, care unoeri se luau la fugă cu mine, îmi întindeau mâna “numele meu este” și schimbam priviri pe care aveam să nu le mai trăim niciodată. Nu aceleași.

Și-am zis că nu mai pomenesc despre asta, dar deja e laitmotiv în tot ce înseamnă frumos pentru mine… vinul alb, rece, demisec, din care mă delectam de fiecare dată, în cantități mai mult sau mai puțin considerabile. Asta, și Red Hot Chili Peppers. Îi ascultam și îî dansam în absolută frenezie, oriunde apucam. Apoi era locul ăsta, la subsolul unei clădiri, în care se adunau cei mai plecați de acasă oameni, noapte de noapte, să-și descarce fericirea adunată-n fierbințeala zilei. Mă învârteam cu ochii închiși, în mijlocul lor, până, dublu amețită fiind, un suflet cu ochi negri îmi vâra un trandafir alb după ureche. Și dansam iar și iar. Continue reading